Când dependența relațională nu e opusul independenței
Azi dimineață am primit de la Diana, o prietenă foarte bună – o femeie fabuloasă pe care o admir enorm – un video scurt în care un specialist relațional vorbea despre importanța atașamentului și despre faptul că noi, ca ființe umane, avem nevoie de relații, de comunitate, de ceilalți ca să supraviețuim.
Video-ul făcea parte dintr-un context mai larg în care se discuta despre „independență”. De aici, între mine și Diana s-a născut o conversație antrenantă, așa cum avem adesea în cei 10 ani de prietenie adultă, acest parteneriat de gândire și de creștere.
Și ne-am întrebat: Chiar sunt în opoziție dependența de ceilalți și independența personală?
Sau doar le-am înțeles greșit, pentru că am fost crescuți într-o cultură care pune pe piedestal autosuficiența și discreditează orice nevoie exprimată față de celălalt?Mi-am dat seama că, multă vreme, le-am privit dihotomic – ca două părți opuse ale unui singur mod de a fi:
Dependent = rău.
Independent = bun.
Oare așa o fi?
Am preluat acest concept al „dependenței” relaționale din mediul social ca fiind ceva greșit – ca fiind absența unei coerențe individuale, a puterii de a fi, a stimei de sine, a autonomiei, a forței personale, a capacității de exprimare – și tot așa.
Și am pus în loc o perspectivă individualistă: a independenței, a autonomiei, a punerii pe primul loc, a reușitei de sine stătătoare, a distincției față de ceilalți.
Doar că… e o ecuație construită pe o premisă greșită. Plecând de la un element cu erori de percepție – dependența de ceilalți – soluția propusă – independența absolută – are aceleași erori. La o non-problemă am dezvoltat o non-soluție.
Nu știu dacă e foarte clar, dar rezum repede:
Am tot auzit că dependența de celălalt e rea, dar nu ne-am întrebat ce fel de dependență e, de fapt, problematică.
Luând această idee în brațe, am stigmatizat orice formă de dependență relațională și am promovat și idealizat independența și individualismul. Și astfel am trasat o linie între două lumi.
Doar că dependența sănătoasă înseamnă apartenență, atașament, conexiune.
Iar dependența sănătoasă include și ideea de autonomie – de a fi independent în relații, de a aparține și, în același timp, de a rămâne tu.
Poți fi autonom și, în același timp, să aparții.
Atașamentul nu este opusul independenței, este fundația ei
Dacă înțelegem dependența ca fiind nevoia firească de conexiune, de sprijin reciproc, de apartenență – atunci nu mai putem spune că este ceva „nesănătos”.
Nevoia de legături emoționale apropiate nu este o slăbiciune de caracter, ci o nevoie biologică de supraviețuire. Iar în absența acestor legături, ființele umane – copii sau adulți – se dezechilibrează emoțional și fiziologic.
Mary Ainsworth, prin faimosul experiment „Strange Situation”, a arătat că cei care au avut un atașament sigur în copilărie au devenit adulți mai autonomi și mai echilibrați emoțional. Cu alte cuvinte, nu lipsa relațiilor ne face independenți, ci calitatea lor.
Nu ești mai liber dacă n-ai nevoie de nimeni. Ești mai liber dacă știi că te poți baza pe cineva.
Atunci când stigmatizăm ideea de „a avea nevoie” de celălalt, ne amputăm o parte esențială din umanitatea noastră.
Atașamentul sigur nu creează dependență nesănătoasă – ci siguranță interioară. Iar din această siguranță apare capacitatea de a explora lumea, de a lua decizii proprii, de a pune granițe și de a construi relații echilibrate.
Studiul Harvard despre dezvoltarea adultă, cel mai longeviv studiu despre fericire și sănătate psihică, a concluzionat că relațiile apropiate, de încredere și sigure sunt cel mai puternic predictor al unei vieți împlinite și lungi – mai puternic decât banii, statutul sau colesterolul.
Așadar, ce e mai valoros: să te „descurci singur” sau să știi că nu ești singur?
Relațiile sănătoase nu te limitează și nici nu te îngrădesc
Când relația în care ești nu cere sacrificiul de sine, ci onorarea de sine, atunci acea relație te ajută să crești.
Când persoana de lângă tine nu îți cere să fii altcineva, ci te susține să fii tu, atunci dependența din acea relație nu este o problemă – este un spațiu de siguranță, de co-reglare și de dezvoltare.
Neuroștiința modernă numește asta co-reglare: creierul uman este construit pentru a se calma, activa, regla și vindeca în prezența altor creiere. Nu suntem făcuți să funcționăm singuri.
Ne-ar ajuta mult dacă am înțelege:
- Că nu e rușinos să ai nevoie și să ceri.
- Că nu e slab cine iubește și vrea apropiere.
- Că poți fi autonom și totuși vulnerabil.
- Că poți fi independent… în relațiile în care ești „dependent” într-un mod sănătos.
Independența înseamnă să ai opțiunea de a alege și să poți face asta. Atașamentul sigur îți oferă tocmai asta: libertatea de a alege.