Ce bine că le știi tu pe toate…
Noroc de tine că ai fost aici, că cine știe ce se întâmpla dacă nu erai…
Tachinări simpatice din viața de cuplu, amuzante și aparent inofensive. Doar că, la un moment dat, destinatarul acestor cuvinte nu le mai poate primi. Ia foc și se răzvrătește cu furie sau se retrage în tristețe simțind că partenerul de viață îl disprețuiește.
Chiar dacă unora dintre noi ni se pare inofensivă o astfel de atitudine a ironiei prietenoase, efectul poate fi devastator.
Și nu judec aici pe cei care fac asta, pentru că e un mecanism automat, dezvoltat în copilărie, ca o formă de apărare la o amenințare. În prezența criticii, se activează mecanismele de luptă sau fugă ale partenerului.
Dr. John Gottman, psiholog și cercetător al relațiilor de cuplu timp de peste 40 de ani a identificat 4 strategii inconștiente care, prezente într-un cuplu, pot duce la eșecul conjugal. A numit aceste strategii „cei patru călăreți ai apocalipsei relaționale” și nu a folosit metafora întâmplător pentru că apariția lor repetată este unul dintre cei mai clari predictori ai destrămării unei relații.
Cred că fiecare din noi are o datorie față de relațiile personale să cunoască munca doctorului Gottman, măcar în zona acestor predictori.
1. Critica – Când tu mereu înlocuiește mă doare când
Când atacăm persoana și nu comportamentul critica ia forma unui atac al identității și răni vechi se deschid. Nu mai spunem mă simt singur(ă) când tu nu comunici cu mine, ci niciodată nu-ți pasă de mine, ești absent(ă) și distant(ă).
Cel care emite mesajul trăiește clar o durere, însă modul de a comunica acest lucru ia formă de acuză.
Și în prezența unui astfel de atac nu vei dori să te apropii ci să te aperi.
Critica este doar o nevoie exprimată nesănătos. Este o rană veche, o nevoie cu care am venit din copilărie și pe care acum, în relația noastră semnificativă, vrem să o primim. Doar că o vom cere într-un mod dobândit tot în copilărie: strigăm, reproșăm, internalizăm și apoi răbufnim.
Și aproape niciodată nu obținem ce vrem cu adevărat când vorbim așa.
2. Disprețul – Când eu sunt mult mai … decât tine
Disprețul este cel mai periculos dintre cei patru și probabil atitudinea care face o relație imposibil să existe în parametri normali. Disprețul înseamnă ironie, batjocură, ridiculizare, minimizare. Disprețul este combinație între emoție și un puternic sentiment de superioritate și mereu este însoțit de o expresie fizică: ochi dați peste cap sau un zâmbet sarcastic.
Mulți dintre noi am crescut cu asta și a provocat în noi răni adânci și greu de vindecat. În prezența semnelor de dispreț se activează în noi toate mecanismele de apărare de fugă sau luptă și refacem, fătă să ne dăm seama, tabloul copilăriei în care am trăit durere în prezența disprețului.
Disprețul lovește în celălalt, produce rușine, vinovăție, frică. Invită la izolare, furie, frustrare.
3. Defensivitatea – Când eu n-am făcut nimic devine mantră
Defensivitatea e un mecanism automat atunci când ne simțim atacați și presupune încărcarea responsabilității pe celălalt. Ne justificăm, ne apărăm, întoarcem vina, ne închidem, refuzăm să-l auzim cu adevărat pe celălalt.
Poate el ne spune: Mă simt singur(ă).
Iar noi răspundem: Dar tu n-ai văzut cât am muncit azi? Tu niciodată nu înțelegi prin ce trec!
Defensivitatea crește distanța relațională și construiește ziduri după care ne simțim din ce în ce mai singuri.
4. Retragerea – pietrificarea (stonewalling) – Când tăcerea devine armă
A patra strategie este mai tăcută, dar la fel de dureroasă. Este retragerea emoțională, închiderea completă, aparentă „calmare” care, în realitate, e un semn de deconectare profundă.
Nu mai răspunzi, te uiți în gol, taci, preferi singurătatea, liniștea. Dar nu pentru că ești calm, ci pentru că e prea mult. E acel moment de tipul nimic nu intră, nimic nu iese. Și corpul alege: mă închid, că nu mai pot.
Pietrificarea este tot un mecanism de apărare și apare când conflictul devine prea intens și nu mai avem resurse să gestionăm emoția.
Ce facem cu aceste tipare care pot amenința relația?
– Critica poate fi înlocuită cu o cerere clară și vulnerabilă.
– Disprețul se dizolvă când cultivăm zilnic aprecierea și validarea.
– Defensivitatea scade când învățăm să ne asumăm partea noastră, oricât de mică.
– Pietrificarea se calmează cu pauze conștiente și autoreglare emoțională.
Relațiile nu se destramă pentru că nu ne mai iubim
Ci pentru că nu mai știm cum să ne protejăm iubirea, că spațiul dintre cei doi parteneri este amenințat de comportamente reactive, emoții manifestate nesănătos, nevoi necomunicate, automatisme de gândire.
A învăța să recunoaștem acești călăreți care amenință relația este un act de iubire matură și relaționare conștientă. Un pas spre reconectare.
Iubirea nu moare când greșim, ci când încetăm să mai reparăm ceea ce facem greșit.