Cred că unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am învățat la maturitate a fost cum să pun o limită fără să mă simt vinovată. Nu pentru că nu aveam dreptul, ci pentru că, de-a lungul anilor, am fost învățată că e mai valoros să fiu de acord, să mă adaptez, să fiu disponibilă și „ușor de iubit”.
Mult ani din viața mea de adult, când spuneam „te rog să nu mai faci asta” credeam că pun o graniță. Dar ce făceam era de fapt să emit o cerere. Una perfect legitimă pentru mine, dar care își punea speranța în decizia celuilalt dacă să o urmeze sau nu.
Granițele interpersonale nu sunt ziduri, nu ne izolează de ceilalți în mijlocul unor pereți reci și groși. Sunt uși cu mâner pe interior și decid care sunt lucrurile pe care le tolerăm, la care spunem DA și care sunt cele la care spunem NU.
O limită personală nu este o cerere. O limită reală înseamnă conștientizarea unor lucruri pe care le tolerăm sau nu.
Cererea spune: „Te rog.” Și e mesagerul lui “poate”.
Limita spune: „Dacă se repetă, iată ce voi face eu.” Și e mesagerul lui “NU” asertiv.
Cererea este deschisă, asta înseamnă că poate fi acceptată sau ignorată. Limita este o alegere interioară și nu are nevoie de permisiune din exterior ca să existe.
Și totuși, de ce ne este greu să punem aceste limite?
Pentru că ne temem că vom părea reci, distanți și duri, pentru că trăim în avans frică de a fi respinși sau izolați. Pentru că vrem să fim buni, înțelegători, iubiți, acceptați.
Dar granițele nu sunt ziduri. Sunt uși cu mâner pe interior și ne ajută să decidem ce lăsăm să intre și ce alegem să protejăm.
Ce face o graniță sănătoasă?
În primul rând, nu încearcă să controleze comportamentul celuilalt. Este despre propriile limite, credințe și valori, despre integritatea propriului sine. Este despre ce vom face noi pentru a ne proteja de atac, nedreptate, ironie, tratamente incorecte. Este clară, fermă și rostită fără agresivitate.
Se bazează pe valori personale, nu pe impuls sau reactivitate.
– „Dacă ridici tonul la mine, voi încheia conversația.”
– „Dacă nu reușim să discutăm fără întreruperi, voi relua mai târziu această conversație.”
– „Dacă nu e loc de reciprocitate, voi păstra o distanță sănătoasă.”
Granițele nu se pun ca să pedepsim. Se pun ca să ne protejăm.
Și totuși… de ce ne e greu?
Pentru că am fost crescuți cu ideea că a spune „nu” e un act de respingere. Că a avea o nevoi diferite poate însemnă ca suntem greșiți, nefiind ca ceilalți. Că a cere spațiu în relațiile apropiate înseamnă că nu ne pasă, că nu valorizăm relația, că nu iubim suficient încât “să lăsăm de la noi”.
Dar știi ce?
A pune o graniță înseamnă, de fapt, chiar că îți pasă. Că vrei să rămâi într-o relație cu o dinamică sănătoasă, cu niște cadre clare, cu emoții manifestate sănătos, cu reciprocitate, cu dialog asertiv. Vrei să rămâi în toate aceste relații, mai puțin în cele în care simți că te pierzi, că te distanțezi de propriul sine.
Granițele sunt de fapt ingredientul relațiilor autentice
Granițele nu închid uși, ci deschid spații de autenticitate, în care putem exista întregi, fără frică, adaptare sau măști.
Poate azi e ziua în care alegi să nu mai emiți doar cereri cu speranța că ele vor deveni granițe.
Poate azi e ziua în care spui, cu blândețe: „Asta e ce am nevoie acum. Și aleg să am grijă de mine, chiar dacă asta nu e confortabil pentru ceilalți.”
Pentru că uneori, cel mai curajos „da” spus relației este un „nu” spus compromisului de sine.