Ți s-a întâmplat vreodată să fii foarte convins/ă că ai dreptate, doar ca, mai târziu, să descoperi că lucrurile nu stăteau deloc așa?
Ți-ai apărat cu pasiune o opinie, ai fost 100% sigur de veridicitatea ei, ai găsit argumente imbatabile și chiar și așa, ai descoperit că mintea îți joacă feste și că “adevărul” tău era o pistă falsă.
Nu e vorba de inteligență sau de alte aptitudini mentale. E vorba că toți avem un creier care are mereu în focus bugetarea energetică, care preferă scurtăturile și, dacă apare un context în care simte că e nevoie să dozeze multă energie (pentru procese cognitive de analiză, sinteză etc.), preferă să nu o facă.
Creierul nostru preferă să aibă dreptate, nu să caute adevărul. Iar această preferință ne poate încurca mai mult decât ne dăm seama. Există mai multe motive și distorsiuni cognitive (bias-uri) care contribuie la această supraîncredere, chiar și în fața evidențelor contrare:
1. Bias-ul de confirmare: bula în care avem întotdeauna dreptate
Acesta este, probabil, cel mai puternic efect de gândire. Creierul nostru este programat să caute, să interpreteze și să-și amintească informații într-un mod care confirmă convingerile și ipotezele noastre preexistente. Adoră să fie validat. Așa că, în loc să caute informații care ne contrazic punctul de vedere, caută exact ce ne confirmă convingerile. Practic, ne construim o realitate „personalizată”, în care ne simțim confortabil, avem totdeauna dreptate și suntem, desigur, competenți.
Exemplu: Dacă tu crezi că o anumită dietă funcționează, vei observa doar poveștile de succes și vei ignora studiile sau experiențele care o contrazic. Practic, îți construiești o realitate în care ai întotdeauna dreptate.
Problema? Atunci când ne dorim să evoluăm și să creștem în relații, în carieră sau în aria personală sau profesională, vom respinge ceea ce ne contrazice convingerile, deși avem nevoie fix de confruntarea cu informații inconfortabile și noi.
2. Bias-ul de supraîncredere (overconfidence bias): suntem (prea) siguri că știm
Aceasta este tendința de a ne supraestima propriile abilități, cunoștințe și acuratețea predicțiilor noastre. Oamenii tind să creadă că sunt mai inteligenți, mai pricepuți sau că au un viitor mai bun decât media. Acest bias ne face să ignorăm riscurile potențiale, să interpretăm greșit informațiile și să luăm decizii pripite, bazate mai degrabă pe opinie decât pe dovezi solide.
Încrederea excesivă ne poate face să ne încăpățânăm în alegeri greșite, să respingem feedback-ul și să rămânem în efecte de gândire care sunt foarte vechi.
Exemplu: Un șofer cu puțină experiență, dar foarte încrezător, ar putea să se aventureze într-o depășire riscantă, convins că are abilitățile necesare, ignorând condițiile de trafic sau puterea mașinii. Sau un student la medicină în anul I are mai multă încredere când vorbește despre o boală decât un rezident de anul 5, care știe complexitatea reală a cazurilor.
Un caz particular al supraîncrederii este efectul Dunning-Kruger, prin care persoanele cu un nivel scăzut de competență într-un domeniu își supraestimează abilitățile, crezând că știu mai mult decât știu de fapt. Paradoxal, lipsa de cunoștințe sau abilități îi împiedică să își recunoască propriile greșeli, perpetuând astfel iluzia de competență. La polul opus, persoanele cu expertiză reală pot tinde să-și subestimeze cunoștințele și abilitățile, presupunând că ceea ce știu ei este la fel de evident și pentru ceilalți.
Exemplu Dunning-Kruger:
- Supraestimare (inexpertul): Cineva care a citit câteva articole despre management/medicină/economie se consideră expert și critică deciziile unui specialist cu ani de experiență, crezând că „totul e simplu”.
- Subestimare (expertul): Un expert în domeniul lui poate să nu își aprecieze competențele la adevărata valoare atunci când descoperă o informație pe care nu o știa încă și să trăiască anxietate cu privire la ceea ce știe.
3. Scurtături mentale (euristici): viteză versus eficiență
Creierul nostru are un scop clar: să ne mențină în viață cu un consum minim de energie. Ca să poată procesa un volum mare de informații a dezvoltat tot felul de scurtături mentale (euristici), utile în decizii rapide, dar păguboase în contexte complexe, pentru că vin cu o serie de erori.
Exemplu: Atunci când cumperi un produs și alegi varianta cea mai scumpă presupunând că “e mai bună dacă e mai scumpă”, fără să analizezi specificul produsului, folosești o euristică. Aceasta poate fi utilă pentru decizii rapide, dar poate duce la alegeri suboptimale în contexte complexe.
Problema este că, dacă adunăm decizii rapide peste decizii rapide, ne trezim în situații încâlcite, greu de gestionat, cu o serie de consecințe uneori cu impact negativ.
4. Disonanța cognitivă: când adevărul nu ne convine, îl evităm
Atunci când ne confruntăm cu informații care contrazic puternic o convingere veche (care de cele mai multe ori nici nu e a noastră, deci red flag!), creierul nostru experimentează o stare de disconfort. Pentru a reduce acest disconfort, tindem să reinterpretăm informațiile într-o manieră proprie, să negăm validitatea lor sau să le ignorăm complet, pentru că e mai simplu să facem asta decât să ne schimbăm convingerea. Păstrarea coerenței interne este prioritară.
Exemplu: Dacă ești fumător și afli despre riscurile grave de sănătate, în loc să te lași de fumat, ai putea să te convingi că “oricum trebuie să mori de ceva”, sau “bunicul a fumat toată viața și a trăit 90 de ani”, pentru a reduce disconfortul.
Pe lângă tendința de a evita informațiile contradictorii (disonanța cognitivă) sau de a căuta doar confirmări (bias-ul de confirmare), creierul nostru poate manifesta și efectul Backfire. Acesta înseamnă că, atunci când ne confruntăm cu dovezi clare și solide care ne contrazic puternic o convingere profundă, în loc să ne schimbăm părerea, ne agățăm și mai mult de vechile noastre credințe. Această reacție defensivă ne consolidează și mai mult poziția inițială, făcându-ne și mai puțin deschiși la o perspectivă diferită.
Exemplu Backfire: Un susținător înfocat al unei teorii conspiraționiste, confruntat cu dovezi științifice irefutabile care îi demontează teoria, nu numai că nu va renunța la ea, ci va deveni și mai convins că “sistemul” încearcă să-i ascundă adevărul și va găsi noi “dovezi” în sprijinul convingerii inițiale.
5. Iluzia controlului: „Eu am totul sub control”
Mulți oameni cred că au un control mai mare asupra evenimentelor decât au în realitate. Această iluzie poate duce la supraîncredere în propriile decizii, chiar și în situații incerte sau complexe, ignorând factorii externi.
Exemplu: Cineva care joacă la loto regulat ar putea crede că are un “sistem” sau o “strategie” personală care îi va crește șansele de câștig, ignorând natura pur aleatorie a extragerii.
6. Erorile de atribuire: Eu merit aplauzele. Eșecul? A fost contextul.
Avem un talent fascinant de a explica succesele prin calitățile noastre și eșecurile prin factori externi. E un mecanism de apărare al ego-ului, dar în timp ne poate bloca în zona de confort, feriți de reflecție și de responsabilitate reală.
Exemplu: Dacă un proiect la muncă reușește, ne vom atribui meritul (“am muncit mult, sunt talentat!”). Dacă același proiect eșuează, vom blăma circumstanțele externe (“nu am avut resurse suficiente”, “colegii nu m-au ajutat”, “piața a fost imprevizibilă”).
Impactul acestor bias-uri cognitive în viața de zi cu zi și relații
Aceste distorsiuni nu rămân doar în capul nostru, ci se strecoară în deciziile de zi cu zi, în relațiile importante și în felul în care învățăm sau nu învățăm din propriile greșeli.
În deciziile personale putem continua să rămânem într-un job nepotrivit, o relație disfuncțională sau o strategie greșită în afaceri, doar pentru că suntem prea convinși că „știm ce facem”.
În relații putem respinge perspectiva celuilalt și nu acceptăm că poate adevărul lui este altfel – ceea ce este și realitatea! Fiecare dintre noi are propriile filtre prin care își construiește realitatea, filtre ce au la bază experiențe personale, unice. Conflictele, dacă nu suntem atenți la aceste erori de gândire, vor avea mereu ca subiect nu faptele, ci interpretările noastre.
În dezvoltarea personală, dacă suntem convinși că deja „știm”, că „nu avem ce să mai învățăm”, că „e vina celorlalți”, atunci rămânem în loc.
Ce putem face?
Gândirea critică nu înseamnă doar să gândim „logic”. Înseamnă să fim dispuși să ne punem sub semnul întrebării propriile convingeri, să nu credem chiar toate gândurile din capul nostru. Să recunoaștem că nu avem întotdeauna dreptate, să acceptăm că avem lacune în gândire și că mintea noastră ne poate juca feste, chiar și cu cele mai bune intenții.
Că uneori e nevoie să spunem:
- „Poate există și o altă perspectivă. Ce nu am văzut?”
- „Ce susține teoria sau opinia mea? De unde mi-am luat aceste informații?”
- „De la cine am această convingere? Mai este oare valabilă?”
- „Când am mai făcut așa, care au fost costurile și consecințele alegerilor mele?”
Gândirea critică este un efort cognitiv major, un act de curaj și un proces ce necesită multă energie, disciplină și toleranță la frustrare. Dar este un pas important spre o minte mai flexibilă, o gândire de anduranță, o viață mai asumată și relații sănătoase.
Este esențial să fim conștienți că mintea noastră ne poate juca feste, chiar și cu cele mai bune intenții.